Informații Școala Doctorală

În condiţiile creşterii exponenţiale a nevoii de comunicare, numărul instituţiilor de învăţământ superior de profil, ca şi cel al studenţilor, au crescut an de an. De aici, nevoia de cadre didactice şi cercetători de înaltă competenţă. În Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a început şi se continuă cu succes formarea unui corp profesoral de elită, specializat în comunicare. De la înfiinţarea facultăţii, tânărul corp profesoral a balizat noul domeniu interdisciplinar, acumulând competenţe specializate în domenii precum: antropologia mass-media, semiotică, publicitate, relaţii publice, multimedia etc., a format o comunitate coezivă a cercetătorilor şi a lansat în 1995 programul de masterat interdisciplinar în Ştiinţele comunicării.

Ni se pare legitim să menţionăm faptul că acest corp profesoral reuneşte specialişti în sociologie, filologie, filosofie preocupaţi de problemele comunicării, cât şi comunicatori profesionişti (purtători de cuvânt la bănci, ministere, guvern, specialişti în resurse umane, experţi în publicitate şi relaţii publice, jurnalişti). Alături de cadrele didactice titulare, funcţionează şi cercetători ai unor prestigioase institute de cercetare ale Academiei Române, cu statutul de cadre didactice asociate.

Existenţa unui corp profesoral specializat, progresele cercetării în comunicare, precum şi numărul crescând de candidaţi la programele de licenţă şi masterat se adaugă imperativelor socio-economice care au determinat Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării să propună crearea acestui program de doctorat.

Pentru a explica pertinenţa ştiinţifică a unui doctorat în Ştiinţele comunicării, vom analiza mai întâi evoluţia Ştiinţelor comunicării şi ale mass-media în evoluţia generală a ştiinţelor umane şi sociale, pentru a sublinia apoi modul de situare al acestora în contextul românesc.

Cu mai bine de 30 de ani în urmă, Wilbur Schramm afirma în The Science of Human Communication: „Comunicarea nu este o disciplină academică în sensul în care desemnăm fizica sau economia, ci mai degrabă o disciplină de răscruce, unde mulţi trec, dar puţini se opresc”. Această constatare valabilă poate în anii ‘60 a cunoscut o veritabilă schimbare de paradigmă în învăţământul modern, în sensul circumscrierii riguroase a unui domeniu de cercetare consolidat de programe doctorale, de tradiţii de cercetare, de departamente prestigioase în marile universităţi ale lumii.

O societate modernă a dialogului, a dezbaterii, a comunicării nu poate fi concepută în afara reperelor instalate de ştiinţele comunicării (la nivel societal, organizaţional, grupal şi interpersonal), a conceptualizărilor, problematizării şi metodologiei furnizate de domeniul proteic, efervescent al comunicării. Ştiinţa comunicării caută să înţeleagă „producerea, prelucrarea şi efectele simbolurilor şi sistemelor de semne prin teorii conţinând generalizări legitime ce permit explicarea fenomenelor asociate producţiei, prelucrării şi efectelor” (J. Lazar, 1993, Les sciences de la communication, PUF, p. 4).

Nevoia de comunicare eficientă (în familie, în profesie, în viaţa publică) şi nevoia de comprehensiune adecvată a comunicării (altfel spus comunicarea şi metacomunicarea) au antrenat progresiv cercetarea istorică şi culturală în spaţiul iniţial restrâns, dominat de analiza de conţinut în slujba studiilor consacrate propagandei şi efectelor de influenţă.

Transmiterea de mesaje se realizează în societatea modernă prin unde hertziene, cabluri telefonice, telefonie celulară, imprimerie, satelit, etc. fiecare societate instituţionalizînd propriile căi de comunicare în funcţie de interfaţa factor tehnic/ factor social/ factor cultural. Noul umanism, această societate a creaţiei în care funcţionează descentralizarea, autonomia, inteligenţa, inventivitatea, imaginaţia, complexitatea şi pluridimensionalitatea conciliază eficacitatea şi dezvoltarea potenţialului uman, favorizează emergenţa globalizării economice, mediatice şi culturale. Construirea de reţele telefonice numerizate şi multiplicarea surselor de informaţii în lumea întreagă dizolvă frontierele, consolidează ponderea societăţii civile şi diminuează puterea centrală.

Studiile privind comunicarea se situează la confluenţa unor multiple evoluţii, mai precis la interferenţa dezvoltării ştiinţelor, tehnicilor şi practicilor sociale.

În ciuda importanţei neschimbate a rolului comunicării în procesele sociale şi culturale, n-am fi asistat la dezvoltarea studiilor specifice dacă evoluţia rapidă a tehnicilor de comunicare, începând de la mijlocul secolului al XIX-lea nu ar fi impus atenţiei un număr crescând de noi fenomene şi probleme. Dezvoltarea ştiinţelor moderne ale comunicării este intim legată de dezvoltarea tehnicilor comunicării.
Introducere mijloacelor de comunicare în masă a generat mai întâi o reflecţe socio-politică asupra consecinţelor acestora, cum ar fi apariţia noului tip de grup social – publicul, datorat progresului presei de mare tiraj sau a democratizării comunicării prin intermediul mass-media şi amplorii fenomenelor sale de difuzare.

Problematica generată de dezvoltarea comunicării nu se dezvoltă doar în cadrul ştiinţelor socio-politice şi sociologice. Apariţia fenomenelor moderne ale comunicări de masă este însoţită de profunde transformări sociale şi culturale. Disciplinele interpretative se îmbogăţesc cu o reflecţie critică asupra noii culturi mediatizate (Adorno, Horkheimer) şi cu o perspectivă comunicaţională asupra culturii (Lévi-Strauss, Katz, Barthes, Carey).

Născute din ansamblul ştiinţelor sociale şi umane, Ştiinţele comunicării îşi găsesc treptat specificul, o dată cu elaborarea conceptelor şi teoriilor axate pe practicile comunicaţionale (conceptele de cultură de masă, de persuasiune, inclusiv persuasiune clandestină etc.). Aceste concepte rezultă din multiplele studii teoretice şi empirice asupra problemelor ridicate de introducerea rapidă a noilor tehnici de difuzare, mai întâi în societăţile dezvoltate şi apoi în întreaga lume.

Probleme sociale grave legate de subinformare sau suprainformare, de propagandă, rasism, sexism, vizibilizate de mass-media, au contribuit la conştientizarea importanţei fenomenelor de comunicare. Producţia industrială şi difuzarea mondială a produselor culturale pun pretutindeni serioase probleme de supravieţuire şi indentitate culturală. În sfârşit, conjugarea recentă a telecomunicaţiilor cu microinformatica generează aplicaţii atât de diverse, încât nimeni nu ezită să vorbească astăzi despre a treia revoluţie industrială, care conduce la o societate a informaţiei.

Aceste câteva precizări nu pot epuiza întreaga istorie a comunicării; ar trebui evocate şi abordările axate pe comunicarea internaţională şi interculturală, pe tehnologiile şi sistemele cunoaşterii sau tratările privind dimensiunea antropologică şi simbolică a comunicării.