2011

24 martie 2011

Jurnalistul Ovidiu Nahoi, redactor-șef la Adevărul Europa și Simona David, director Corporate Affairs la Adevărul Holding au vorbit la prima ediție din anul calendaristic 2011 a Serilor FJSC despre primul birou editorial românesc pe care Adevărul Holding l-a deschis la Bruxelles în noiembrie 2010.

Ovidiu Nahoi a punctat că Bruxelles este un “oraș birou în care a văzut cei mai mulți oameni târâind valize și serviete” și ăa 80% din legislația României se face acolo. De asemenea, în Bruxelles, există cea mai mare adunare de presă din lume, aproximativ 3000 de jurnaliști acreditați făcandu-și simțită prezența la instituțiile Uniunii Europene. În fiecare zi, în capitala Uniunii Europene au loc câte 100 de evenimente la care oamenii de presă sunt invitați să participe.

Ovidiu Nahoi și Simona David au vorbit despre avantajele pe care le-ar putea avea jurnaliștii români o datî cu deschiderea unui birou editorial la Bruxelles: acolo existî condiții bune pentru jurnaliști, există o zonă de comunicare online foarte bună, există o încredere reciprocă între presă și politicieni, o cantitate de informații surprinzătoare și din această cauză jurnalistul trebuie să fie atent la ceea ce selectează pentru a transmite publicului de acasă. Există și dezavantaje la Bruxelles: birocrația și barierele unui limbaj rigid, folosit mai ales de comisarii europeni.

Ziaristul Ovidiu Nahoi a invocat și cazul europarlamentarului român Adrian Severin pentru a ilustra diferențele de abordare de comunicare dintre politicienii români și străini: politicienii de la PSD și-au închis telefoanele după izbucnirea scandalului, în vreme ce europarlamentarii altor state au organizat o conferință, au trimis materiale video și declarații scrise jurnaliștilor, au dat dovaăa de transparență maximă.

Despre eveniment au scris si ziaristii de la Adevarul.

13 aprilie 2011

„Pap Pics – Jurnalism investigativ sau presă de scandal?”

Invitatul Bill Averry, jurnalist la Pap Pics (Paparazzi Picture Agency – Agenție din Londra, fost fotograf pentru cotidianul The Sun vreme de 10 ani) și Răzvan Voicu, jurnalist român colaborator la PapPics au dezbătut cu studenții FJSC despre cum sunt percepuți paparazzi în Occident și în România.

Bill Averry a punctat că paparazzi nu înseamna doar să apeși pe un buton, ci presupune multă muncă de investigație pentru care trebuie să ai anumite calități de ziarist. Un paparazzo trebuie să găseasca povestea, să fie curios în legătură cu poveștile din media. Bill Avery spune că nu e posibil să afirmi că nu găsești poveşti în România, când în țara noastră există atâtea scandaluri, atâtea probleme economice, fapte de corupție etc. Concluzia lor: un paparazzo este văzut prost la noi pentru că este confundat cu fotografii de la rubrica monden.

Răzvan Voicu a oferit numeroase exemple de vedete care au făcut orice a fost necesar să fie cunoscute de publicul larg, printre care Bianca Drăgușanu și Monica Columbeanu. Paparazzi ajută la rândul lor starurile să se facă cunoscute, presa comercială având nevoie de astfel de personaje pentru că vând. Pentru vedete nu contează dacă publicitatea este pozitivă sau negativă, important este să vorbim despre ele. Multe vedete din România vor să apară pe prima pagină sau în prime-time cu orice preț și de aceea îi caută pe paparazzi și le fac agenda.

Bill Avery a argumentat că jurnaliștii de la Pap Pics nu caută povești doar din sfera mondenă, ci și din cea socială sau politică. Acești jurnaliști folosesc fotografiile pentru a demonstra că ceea ce publică ei este adevărat. Cea mai mare problemă pe care a întâmpinat-o jurnalistul britanic Averry în țara noastră este că nu găsește oameni cu care să lucreze.

19 octombrie 2011

„Secretele unui interviu cu Președintele”

Luca Niculescu (RFI, TVR, Digi 24) a urmat cursurile Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării‚ Universitatea din București, promoția 1995. Nu a intrat la FJSC din prima încercare, dar dacă ar fi să o ia de la capat, ar da admitere tot la FJSC. Se mândrește cu această facultate, a învățat notiunile de bază ale profesiei sale aici, și-a însușit cultura profesională și face jurnalism de informare pentru că la cursurile FJSC a asumat regula jurnalismului de calitate că genul de opinie nu se amestecă cu cel de informare.

Este redactor șef la RFI și realizator-moderator al unei emisiuni de politică externă la TVR. Nu își exprimă în programele sale opiniile politice, cum elegant refuză să o faca chiar și atunci când scrie editoriale la Dilema veche. Afirmă cu mândrie că a rezistat oricărei tentații, că nu a făcut compromisuri și nu a cedat presiunilor redacționale sau politice. Nu predă întrebările niciodată invitatților săi înainte de emisiune și se ocupă / se asigură personal de prezența invitaților în studio.

Luca Niculescu a primit mai multe premii pentru radio şi televiziune: premiul Asociației Profesioniștilor din Televiziune – APTR 2008 pentru talk-show și premiul APTR 2011 pentru emisiune-magazin. Institutul European din România l-a desemnat în 2010 Personalitatea Europeană a anului. Dar la FJSC a vorbit cu modestie despre ce înseamnă pentru el să fie jurnalist și despre oportunitatea pe care o ai în aceastî profesie de a sta de vorbî de la egal cu cei mai puternici oameni ai lumii.

Intitulatî “Secretele unui interviu cu Preşedintele” dezbaterea nu a fost una dedicatî exclusiv talk-show-lui cu Traian Băsescu. Cu umor și echilibru, Luca a mărturisit că are mereu emoții în direct, că nu doarme prea bine înaintea unui interviu cu personalități de prim rang, că nu e prea spontan și tocmai din acest motiv își pregătește temeinic interventțile și că își face auto-critica după emisiuni în legătură cu intrebarile pe care nu le-a adresat la timp sau la momentul oportun.

Realizator de emisiuni de politică externă, Luca Niculescu nu a ezitat să vorbească cu Antonio Momoc despre imaginea României in presa occidentală, în special în cea din Franța, precum și despre criza financiară internațională. Jurnalistul a analizat și scenariile posibile în legatură cu viitorul sau destrămarea Uniunii Europene și a zonei euro, insitând pe falsitatea mitului că statul-social s-ar afla la originea crizei și pe importanța ca statele din zona euro să identifice soluții politice și economice solidare pentru salvarea de la faliment a statelor componente care au preluat datoriile bancilor private.

23 octombrie 2011

Un brand: „România, te iubesc!”

Un înger l-a sfatuit pe Alex Dima (ProTV) să aleagă profesia de jurnalist după ce urmase cursurile Seminarului Teologic și după ce a predat vreme de un an ora de religie la clasele primare. Acest înger este soția lui care s-a ridicat la cer dupa ce s-a stins dramatic într-unul din spitalele din România. Aceasta este marturisirea pe care Alex Dima a făcut-o în fața studenților FJSC.

Alex Dima a fost cum e firea lui: emoționat, direct, sincer, plin de umor, spontan, profesionist. A  comentat câteva din materialele sale de la „Știrile ProTV” și de la „România, te iubesc” după ce le-a vizionat împreună cu studenții FJSC: orfanii crescuti de preotul din Valea Screzii, canicula în Clejani, masacrul asupra pădurilor din Bihor, Harghita și Covasna.

A vorbit despre experiența sa kafkiană dintr-o televiziune condusă de Silviu Prigoana (Realitatea TV în 2002, acolo unde a fost pentru câteva luni coleg si cu moderatorul evenimentului Serile FJSC, Antonio Momoc). S-a confesat cum a trecut de la salariul de profesor de 70 de euro, la cel de jurnalist. A dezvăluit cum s-a născut „România, te iubesc” și ce rol a jucat „shogunul” ProTV, Adrian Sârbu. A povestit cum ajunge el la un subiect, cum și cât se documentează, cum obține și verifică informația, cum fură constant meseria de jurnalist. O anchetă la „România, te iubesc” îseamnă două luni de documentare și peste 70 de ore de filmare brută. O știre sau un reportaj pentru „Stirile ProTV” îl costă cel puțin două ore.

Studenţii FJSC au scris pe facebook că Alex Dima este genial subliniind pasiunea nebuna cu care Alex Dima îți face meseria de reporter. Zi de zi, Alex Dima este îndrăgostit de munca lui, de viața de reporter. La Serile FJSC fiecare vizionare de material semnat Alex Dima a fost urmată de ropote de aplauze, iar la final s-a aplaudat ca la operă, în picioare. Au fost două ore de dezbateri care s-au scurs cu rapididtate. Și pentru că unii studenți nu s-au săturat, după încheierea dezbaterii au mai petrecut în sală o altă oră la povești cu Alex Dima despre viața de la filmare.

23 noiembrie 2011

“De la răpirea jurnaliștilor în Irak la primul WikiLeaks din România”

Ovidiu Ohanesian a povestit la Serile FJSC despre zona ascunsă, sumbră, mai puțin discutată a meseriei de jurnalist, a jurnalismului care investighează acolo unde accesul la informații i se refuză prin secretizare. Despre începuturile carierei sale, Ohanesian a precizat că nu a urmat o facultate de profil, că a incercat mai multe meserii și până la urmă a absolvit o Facultate privată de Management. Este jurnalist din 2003, de când a trimis la ziarul “România Liberă” informații despre combinatul Krivoi Rog din Ucraina. Interesul opiniei publice pe tema acestui subiect a dus la angajarea lui la ziar, la sectiunea investigații.

Jurnalistul a marturisit că a preferat intotdeauna să își desfăşoare munca de teren în zone sărăcăcioase, de conflict, precum Orientul Mijlociu, Rusia, Afganistan, deoarece le vedea mult mai interesante decât pe cele stabile economic. La întrebarea din sală “Cum s-a alcătuit echipa de jurnaliști trimiși în Irak?” Ovidiu Ohanesian schițează un zâmbet. Își aduce aminte apoi, cu indignare, de campania electorală din 2004 a lui Traian Băsescu și de promisiunile privind schimbarea institutților statului și a societății românești.

La începutul anului 2005 Ovidiu Ohanesian a primit din redacția ziarului RL propunerea de a merge în Irak impreuna cu ceilalți doi jurnaliști de televiziune – Sorin Miscoci și Marie Jeanne Ion, pentru a realiza un reportaj. După cinci zile petrecute în Irak, cei trei au fost răpiți pe strada și racolați într-o mașină.

Ulterior, la întoarcerea în țarî, jurnalistul a descris experiența rapirii în trilogia: “Amintiri din portbagaj”. Despre cele cincizeci și unu de zile (51) în care a fost răpit și pe care le-a petrecut flămând în subsolul unei ferme, jurnalistul vorbește de parcă ar povesti o piesă de teatru absurd: vânătăile de pe fețele lor, urmele loviturilor care storceau lacrimi telespecatorilor din România erau un simplu machiaj; mesajul de salvare doar o simplă regie, iar răpitorii îi cereau indicații cameramanului Miscoci privind utilizarea camerei video. Cu cât suspiciunile presei din țară privind veridicitatea acestei rapiri era pusă la îndoială, cu atât răpitorii ofereau un cadru cât mai realist: pe cameramanul Sorin Miscoci l-au îmbrăcat în portocaliu pentru a sugera un ritual al morții întâlnit adesea în răpiri, iar pe Ovidiu Ohanesian nu l-au mai machiat, ci l-au lovit în realitate.

Despre răpirile din Irak, Ohanesian a vorbit ca fiind niște „operatiuni speciale” care urmăresc scopuri oneroase, iar cei care se află în spatele acestor operațiuni apar la televizor și vorbesc despre o lume mai bună. Ovidiu Ohanesian a povestit mai în glumă, mai în serios că i-a gasit pe falșii rapitori pe Facebook unde apar în fotografii alături de familiile lor. Mesajul lui Ovidiu Ohanesian către cei care se îndreaptă spre profesia de jurnalist: “ Dacă părinții și bunicii noștri au fost învățați să fie mințiți, noi nu avem nici o scuză. Trăim într-o eră informațională și trebuie să știm dacă este urmărit interesul public sau nu. Esența acestei profesii constă în a deschide ochii opiniei publice.”

7 decembrie 2011

HBO România – Despre producția documentarului „Lumea văzută de Ion B”

Absolvent de FJSC, producătorul HBO, Aurelian Nica, le-a răspuns studenților de la Jurnalism întrebărilor: “Care e rețeta succesului unui documentar?” și ”Cum de a trecut de la jurnalism la producție tv ?” Producătorul executiv, Aurelian Nica, a explicat în ce consta munca de producție și a arătat că în ciuda prejudecăților, „producătorul nu este doar omul cu banii”.

După vizionarea documentarului ”Lumea văzută de Ion B.” studenții au dorit să afle ce s-a întâmplat cu Ion B. și dacă va exista o continuare a filmului care să urmarească viața artistului de după succesul internațional câștigat din expozițiile în străinătate. „Eram iîn Elveția și ne pregăteam pentru o expozțtie ce urma să aibă loc. In timp ce toată lumea era la masă, Ion a fost găsit lângă niște tomberoane căutând prin gunoaie reviste pentru a le decupa. Nu este atât de ușor să rupi un om din mediul în care a trăit timp de treizeci de ani. Artistul e ca o plantă care este posibil să nu prindă iar radacini atunci când îi schimbi locul.”

Aurelian Nica apreciază că în România nu existî un public de filme documentare, dar este convins că publicul poate fi educat în direcția bună. Asta propun și producțiile orginale HBO: managerii HBO au observat că proiectate în săli de cinema, documentarele nu au succes la public în România, dar dacă sunt aduse în festival, atunci sălile de proiecție sunt pline.